This post is accompanied by the following video: https://www.instagram.com/reel/CmtTgvSoIOL/?igshid=MDJmNzVkMjY=
To me emotional healing comes in many different ways.
And I’m not using 'healing' as a fancy word for some abstract concept. I feel my emotional wounds most days. Sometimes I am faced with them in the most banal moments. They are very real to me and actively affect the way I live my life. Which is why I’ve made a conscious choice to heal them. To toss in the bin any preconceived, simplistic notion that emotional healing is some ‘bogus pretentious thing that people with no real problems do’. Not everyone has the privilege and resources to identify their emotional wounds and acquire the tools to address them, yes, that’s very true. But that doesn’t mean that their emotional wounds aren’t there or aren’t worthy of healing. I’m aware of the privileged position I am in for having the context and the resources which allow me to even utter the words ‘emotional healing’. Which is why I use the word ‘healing’ with the utmost respect and profoundness, not just as another word tossed onto some social media post for social clout.
To me healing has been therapy, art and creativity, reconnecting with people from my past which meant a great deal to me, reconnecting with myself, and most probably a bunch of other small things which I am yet to label ‘healing activity’.
Returning to my hometown, although it could be categorised as one of these activities, is actually very tricky emotionally. My wounds tend to suppurate when I'm here. I’m not too sure where in the process of healing they are, but I, for sure, know they’re not scarred yet. In all the emotional turmoil I experience every time I return home, there are, however, incredible moments which sort of fall onto my lap (almost as if by design when I need them the most).
When I was home most recently I couldn’t attend my therapy session, but on that particular day I still had to head into town and on my way back home, as I usually do, I let my feet lead the way. Whenever I don’t need to be anywhere in this tiny city, I walk. It most definitely helps me connect myself to my roots again and most times it charges me positively. Sometimes though the ghosts of the past linger all around, in every tiny street, building facade, cafe entrance or park.
On that day it was a mixture. Simple Plan started playing in my headphones, to ensure a full connection to baby B. The weather was just - [stares mouth wide open in speechless] - the perfect early autumn day, like many I have experienced growing up. It was sunny, but not too warm to wear my long warm wool coat, the sky was the most piercing light blue with soft white clouds dotted all round, there was a gentle breeze and everything around had a certain sparkle to it. I walked home by the river, as I did very many times growing up. It is a route so well trodden I could do it with my eyes closed. At one point I stopped to sit on some steps which lead down to the river, on which there is, and has been for many years, a pontoon. On that day there was a boat moored there as well and the whole arrangement made a really pretty picture. As I was sat there tears started flooding my eyes and I realised I just needed to cry. Most importantly, I needed to cry whilst in the places where I suffered so that I may change my perception of them, so that I may see them in a new light, so that I may reconnect to the positive memories I also have in these places. And as all these thoughts were half forming and my heart was starting to pound, I heard myself telling baby B ‘You’ve done so well! Look how far you’ve come. Look at the woman you’ve grown to be.' I also told her that she did the best she could with what she had, always. And now, so many years on, I can genuinely feel that, even if sometimes I still doubt myself. And I sat there, adult me holding baby B and allowing her to cry. To cry away the sorrow and the hurt and the suffering, to cry away the ‘you should’ve done more’ and ‘you could’ve done better’. The sun washed over me and somehow strengthened me and for a few moments, there on the steps, and later on my walk in the sun, I felt nothing, almost as if time was suspended. For those brief sun-kissed moments, my soul was somehow on pause, but in a good way, as if everything bad I’d ever felt, which had remained encased in my body somewhere, was temporarily wiped away.
I left the steps and headed home. At some point Simple Plan turned to Green Day. The quiet suppurating of the wounds returned but somehow less loud and less troubling. The feeling of relief being much more present now. Looking around at all the places I used to hang out at, more positive memories now started flooding in, which was a huge difference to the general wash of ‘meah’, emotional discomfort and distant pain I used to feel before.
At some point during this walk the first few sentences of this post started running around in my head and so I sat to write them on my phone. I walked for a bit longer continuing this introspective train of thought and trying to understand what I was experiencing. I sat down and wrote a bit more. But when the words stopped coming, I didn’t force them. I knew at some point, later that day or a few days after, they would come. And so they did. The courage to post this came about a couple of months later whilst being home again and that's okay.
I hadn’t planned to heal anything or actively ‘work’ on anything emotional or psychological on that day (I hadn't even managed to make it to the therapy session), but when the opportunity presented itself I allowed myself to do it and that means so much. Only a year or so ago I would’ve never done that. Instead I would’ve stuck to whatever ‘important’ schedule I was on, thinking that my emotional state was not a priority or that I cannot deal with that situation by myself, or that I need to be in a therapy session for the ‘work’ to count or be ‘real’. Don’t get me wrong, it was all those hours of therapy that have helped me have more confidence in my thought process and emotional strength. Without them I don’t know when I would’ve reached this point.
How things have changed though and how glad I am they did.
I think that the conclusion I've come to after that beautiful walk is this: emotional healing isn’t something you can just do at any given moment, nor is it something that we just know how to do without learning and without actively tuning ourselves to this purpose. At the same time, it is something that cannot be tied down to a very specific recipe. However, once you make that decision to heal and start learning, you absorb things - coping mechanism, ways of healing - even when you think you’re not actively doing this. And then, one day, all of the sudden, from the abyss that is your subconscious, out comes a gem of a thing - a healing moment, a healthy coping method, a much need a moment of self validation - just like the walk I took that day.
***
Această postare este acompaniată de acest video: https://www.instagram.com/reel/CmtTgvSoIOL/?igshid=MDJmNzVkMjY=
Pentru mine vindecarea emoțională vine în mai multe feluri.
Și nu folosesc 'vindecare' pe post de adjectiv pompos pentru ceva concept abstract. Eu îmi simt rănile emoționale aproape în fiecare zi. Mă lovesc de ele în cele mai banale momente adeseori. Sunt foarte reale și îmi afectează felul în care îmi trăiesc viața. De aceea am ales să iau decizie conștientă și asumată de a le vindeca. De a arunca la gunoi orice idee preconcepută și simplistă că 'vindecarea emoțională e ceva chestie pretențioasă fabricată și practicată de oameni care nu au probleme adevărate'. Da, e foarte adevărat că nu toată lumea are privilegiul și resursele să își identifice rănile emoționale și să achiziționeze uneltele necesare pentru a le gestiona. Asta nu înseamnă că rănile lor nu există sau nu merită vindecate. Eu sunt conștientă de poziția privilegiată în care mă aflu pentru faptul că am contextul și resursele necesare și numai pentru a rosti cuvintele 'vindecare emoțională'. Folosesc cuvântul 'vindecare' cu un nivel maxim de respect și profunzime, și nu doar ca orice alt cuvânt arucat pe ceva postare de pe social media pentru social clout. Pentru mine vindecare este terapie, artă și creativitate, reconectarea cu oameni din trecutul meu care au însemnat foarte mult pentru mine, reconectarea cu mine și, cel mai probabil, o mulțime de alte lucruri mărunte pe care încă nu le-am categorisit drept 'activitate vindecătoare'.
Întoarcerea în orașul meu natal, deși ar putea intra în categoria de mai sus, este foarte complicată din punct de vedere emoțional. Rănile mele tind să supureze când sunt aici. Nu știu unde exact se află ele în procesul de vindecare, dar sunt sigură că nu sunt cicatrizate încă. În toată starea de frământare emoțională care mă încearcă de fiecare dată când vin acasă, există totuși și momente incredibile, care cumva îmi cad în brațe (de parcă a fost scris să apară atunci când am nevoie de ele mai mult).
Când am venit acasă ultima dată nu am putut să merg la sesiunea de terapie programată, dar a trebuit să mă duc în oraș, iar pe drum spre casă mi-am lăsat picioarele să o ia înainte, așa cum fac de obicei. Întotdeauna când nu trebuie să fiu undeva în orașelul ăsta, mă deplasez pe jos. Mă ajută foarte mult să me conectez din nou la rădăcinile mele și în majoritatea timpului mă încarcă pozitiv. Câteodată însă, fantomele trecutului plutesc peste tot, în fiecare străduță, fațadă de clădire, intrare de cafenea sau parc.
În acea zi a fost o combinație. Simple Plan îmi cânta în căști pentru a asigura o conexiune completă cu baby B. Vremea era - [stares mouth wide open in speechless] - o zi perfectă de început de toamnă, ca multe pe care le-am trăit în copilărie. Era soare, dar nu era prea cald pentru a îmi purta paltonul călduros de lână, cerul era un de albastru pătrunzător cu norișori albi pufoși pe ici pe colo, adia o briză ușoară și totul în jur părea să strălucească. M-am dus spre casă pe malul râului, așa cum o făceam adesea când eram copil și adolescentă. E o rută atât de bine știută că aș putea să o parcurg cu ochii închiși. La un moment dat, m-am așezat pe niște trepte care duc spre râu, pe care, se afla un ponton, care e acolo de mulți ani de zile. În acea zi era ancorată acolo o și o mică barcă și tot aranjamentul arăta ca un tablou frumos. Cum stăteam eu acolo mi-au dat lacrimile și am realizat că aveam nevoie, pur și simplu, să plâng. Dar ce era mai important, era să plâng în locurile în care am suferit pentru a îmi putea schimba percepția asupra lor, pentru a putea să le văd într-o lumină nouă, pentru a putea să mă reconectez și la amintirile pozitive pe care le-am avut în aceste locuri. Și cum gândurile astea se formau pe jumătatea în mintea mea și inima începea să îmi bată tot mai tare, m-am auzit spunându-i lui baby B ' Te-ai descurcat atât de bine! Uite cât de departe ai ajuns. Uită-te la femeia care ai devenit.' I-am mai spus și că a făcut întotdeauna tot ce a putut mai bine cu ce a avut. Și acum, mulți ani mai târziu, chiar pot să simt asta cu adevărat, chiar dacă mă mai îndoiesc de mine câteodată. Și-am stat acolo, eu, adulta ținând-o în brațe pe baby B și i-am dat voie să plângă. Să își plângă toată tristețea și durerea și suferința, să își plângă toate momentele în care și-a spus 'puteai să faci mai mult' sau 'puteai să faci mai bine'. Iar soarele m-a scăldat și m-a întărit și pentru câteva momente, acolo pe scări, dar și mai târziu pe drumul meu însorit spre casă, nu am simțit nimic, ca și când timpul ar fi fost suspendat. Pentru acele câteva clipe sărutate de soare ( e tradusă asta din engleză, dar îmi place cum sună și în română) sufletul meu a fost cumva pe pauză, dar într-un mod bun. Ca și când toate lucrurile rele pe care le-am simțit vreodată, și care rămăseseră încorsetate undeva în corpul meu, au fost temporar șterse.
M-am ridicat de pe scări și am pornit spre casă. La un moment dat, Simple Plan s-a transformat în Green Day. Supurarea înceată a rănilor s-a întors, dar cumva era mai puțin perceptibilă și mai puțin tulburătoare. Sentimentul de ușurare fiind mult mai prezent. Uitându-mă în jur la locurile pe unde îmi făceam veacul, amintiri mai pozitive au început să îmi inunde mintea, ceea ce era o mare diferență în comparație cu starea generală de 'meah', discomfortul emoțional sau durerea distantă pe care le simțeam înainte.
La un moment dat în timpul plimbării primele fraze ale acestei postări au început să îmi fugă prin minte, așa că m-am așezat să le scriu pe telefon. Apoi am mers mai departe în timp ce în mintea mea acest proces introspectiv a continuat și încercând să înțeleg ce simțeam în acele momente. M-am așezat și am mai scris puțin. Dar când cuvintele s-au oprit, nu le-am forțat. Am știut că la un moment dat, mai târziu în ziua aceea sau câteva zile mai târziu, ele vor veni. Și așa s-a și întâmplat. Curajul să fac această postare a venit două luni mai târziu, când sunt acasă din nou, dar sunt în regulă cu asta.
Nu plănuiam să vindec nimic sau să 'lucrez' la ceva emoțional sau psihologic în ziua aceea (nici măcar nu reușisem să ajung la sesiunea de terapie), dar când oportunitatea mi s-a prezentat, am acceptat-o și asta înseamnă enorm pentru mine. Acum un an, un an și ceva, n-aș fi făcut asta. În schimb m-aș fi ținut de cine știe ce program 'important' aveam, gândind că starea mea emoțională nu este o prioritate, că nu pot să gestionez situația de una singură sau că trebuie să fiu într-o sesiune de terapie pentru ca munca să 'conteze' sau să fie 'reală'. Să nu ma înțelegeți greșit, este datorită multelor ore de terapie că am reușit să am mai multă încredere în proprile gânduri și în rezistența mea emoțională. Fără ele nu știu când aș fi ajuns în punctul acesta. Cât de mult s-au schimbat lucrurile totuși și cât de mult mă bucur că e așa.
Cred că concluzia la care am ajuns după acea plimbare frumoasă este asta: vindecarea emoțională nu e ceva ce putem să facem pur și simplu în orice moment, sau ce știm să facem pur și simplu fără să învețăm sau fără să ne pornim radarul în direcția asta. În același timp este ceva ce nu vine cu o rețetă fixă. Cu toate astea, o dată ce luăm decizia de a ne vindeca și de a învăța, începem să absorbim lucruri - mecanisme de coping, feluri de vindecare - chiar și când nu credem că facem acest lucru într-un mod activ. Iar apoi, într-o zi, din neant și din abisul subconștientului nostru apare câte o perlă strălucitoare - un moment vindecător, o metodă sănătoasă de coping, un moment atât de necesar de auto-validare - așa cum a fost, pentru mine, plimbarea din ziua aceea.
Comments
Post a Comment