Why do I yearn for the validation of those who so clearly don’t want to give it to me?
Why do I invest time and feelings in those who so clearly can’t or won’t reciprocate them?
Why do I compare myself so much to those who’ve hurt me or who continue to do so?
Why do I so viscerally need the acceptance of those who so clearly show me they will not fully accept me for me?
Why do I over share and over give to those who I know cannot or will not hold a safe space for me?
I often wonder if to some degree I enjoy the pain or whether my trauma has destined me to forever be a victim in all my relationships.
A few years back or maybe even half a year back I would’ve stopped writing this entry with the above sentence. It would’ve been a way to vent, to let things out without any real reflection. I would’ve brought up the pain from the dark corners of my mind and soul, fully felt it, cried and let it simmer. And with it simmering away I would’ve gone to bed, I would’ve woken up tomorrow and gotten back on the hamster wheel.
But not this time. Now I can do more because now I know more and I am more equipped. So here’s the deal:
Yes, my traumatic experiences - especially two of them which took place when I was just a baby with no way of defending or expressing myself - have contributed to a very unhealthy, visceral and desperate need for validation. This need is exacerbated by those who deny me that validation. The more they pull away, the more I have to prove my worth to them, the more I want them to accept, validate and in some cases, love me. That happens because of the behavioural pattern created by these traumatic experiences which until very recently I couldn’t fully understand, let alone express or deal with. I am now in the process of fully understanding and unlearning this unhealthy behaviour. Only 25 years after said traumatic experiences I managed to start to process what happened, to try to somehow express what I couldn’t as a baby and I’m still working on that… So I certainly cannot expect myself to do all the work I mentioned in relation to my unhealthy need of validation over night. It’s a process and like I made steps and sometimes great leaps in the work to process my trauma, I will do so in unlearning this toxic behaviour which makes me give and give and give and over share with those who, quite frankly, are not worthy of my vulnerability and who have continuously proven that they don’t care.
Six months ago this pain that has just re-surfaced would've sent me into a anxious spiral of constant running thoughts. Today it didn't. Today I managed to breath. Today I managed to continue the thought process beyond the pain. Through writing the above paragraphs, I managed to ask myself 'Why' and give myself a clear answer, to make that connection between between the pain, the toxic behaviour and the trauma, which sits at the root of both of them. Today I was able to be assertive with myself and my critical voice didn't overpower my reason. Tomorrow may be a very different story. Still, today, I managed these things and that's a win. I'm by no means an expert. I'm just someone trying to do this inner work, trying to heal the wounds, trying to work through the trauma. From doing this I know that healing isn't linear. It's full of ups and downs, turns and swerving, setbacks and leaps forward.
When I am at my lowest, on those days when the critical voice is louder, when the pain is overpowering or the anxiety is taking over, it is always a relief to read other people's stories or to listen to them talk about their lowest moments and how they overcame them. Not the 'You can do it' over-the-top, pyramid scheme stories, but the genuine, heartfelt and honest stories, in which people share their pain and reveal 'their guts' openly, in which they don't sell you a solution or a concept, but rather just speak their truth in the hope that someone can gain something from it, whatever that may be. I am so lucky to have a handful of brave people in my life who so very generously share stories about their journeys. By doing that, even though indirectly, they make me feel seen, feel validated and accepted. I guess that's what I'm attempting with my story today, and that's why I chose to share this milestone publicly.
You are worthy by the virtue of just being, just existing in this universe. You deserve love, peace and comfort. You matter. You are enough. It's okay if some days you can't fully feel that or maybe you can't feel that at all. It's okay. Feelings come and go. It's okay if some days you can't remember that either and the pain or doubt is overpowering. Whatever you feel is valid - it's your experience, it's your truth. I see you.
***
De ce tânjesc după validarea celor care e foarte clar că nu vor să mi-o dea?
De ce investesc timp și sentimente în cei ce evident nu vor sau nu pot să îmi ofere la rândul lor aceste lucruri?
De ce mă compar atât de mult cu cei care m-au rănit sau care continuă să mă rănească?
De ce am nevoia asta atât de viscerală să fiu acceptată de cei care îmi arată atât de clar că nu mă vor accepta așa cum sunt?
De ce împărtășesc și ofer prea mult celor care nu pot sau nu vor îmi ofere un spațiu în care să mă simt în siguranță?
Adesea mă întreb dacă, până într-un punct, îmi place durerea sau dacă traumele mele m-au destinat să fiu pentru totdeauna victimă în relațiile pe care le am.
Acum câțiva ani sau poate că și acum jumătate de an, aș fi încheiat postarea asta cu propoziția. Ar fi fost o modalitate de a da afară și atât; nu ar fi existat niciun fel de introspecție. Aș fi scos durerea la suprafață din ungherele minții și ale sufletului, aș fi simțit-o pe deplin, aș fi plâns și aș fi lăsat-o să fiarbă înăbușit. Și cu ea fierbând sub capac, m-aș fi dus să mă culc, m-aș fi trezit mâine și m-aș fi urcat înapoi pe roata de hamster.
Dar nu de data asta. Acum pot să fac mai mult pentru că știu mai multe și pentru că sunt mai echipată. Așa că uite cum stau lucrurile:
Da, experiențele mele traumatice - în special două dintre ele, care au avut loc când eram doar un bebeluș și nu aveam niciun fel de a mă proteja sau exprima - au contribuit la formarea unei nevoi de validare ce e nesănătosă, viscerală și disperată. Această nevoie e exacerbată de cei care îmi neagă această validare. Cu cât ei își întorc mai mult spatele spre mine, cu atât mai mult eu trebuie să le dovedesc valoarea mea, cu atât mai mult îmi doresc să mă accepte, valideze și, în unele cazuri, să mă iubească. Asta se întâmplă din cauza pattern-ului de comportament creat de aceste experiențe traumatice, pe care, până de curând, nici nu le înțelegeam, ce să mai vorbim de a le exprima sau gestiona. Acum sunt în procesul de a înțelege pe deplin acest comportament cât și de a mă dezvăța de el. Abia la 25 de ani de la experiențele traumatice menționate am reușit să încep să procesez ce s-a întâmplat, să încerc să exprim cumva ce nu am putut să exprim bebeluș fiind și încă lucrez la asta… Așa că e clar că nu mă pot aștepta de la mine să fac toată munca legată de dezvățarea comportamentului toxic peste noapte. E un întreg proces și așa cum am făcut pași și, adesea, salturi, în munca de procesare a traumei, voi face pași și salturi și în munca de a mă dezobișnui de acest comportament care mă face să dau prea mult și să împărtășesc lucruri prea profunde cu oameni care, să fiu foarte sinceră, nu merită vulnerabilitatea mea și care mi-au arătat acest lucru constant.
Acum șase luni durerea asta, care tocmai a reieșit la suprafață, m-ar fi aruncat într-o spirală de gânduri care mi-ar fi fugit fără oprire prin minte. Astăzi nu s-a întâmplat asta. Astăzi am reușit să respir. Astăzi am reușit să duc procesul de gândire mai departe de durerea simțită. Am reușit, scriind paragrafele de mai sus, să mă întreb ‘De ce’ și să îmi dau un răspuns clar - să fac acea conexiune între durere, comportamentul toxic și trauma care le-a născut pe amândouă. Astăzi am fost în stare să fiu asertivă cu mine însumi și vocea mea critică nu a fost mai puternică decât vocea rațiunii. Mâine s-ar putea să fiu o poveste complet diferită. Cu toate astea, astăzi am reușit să fac lucrurile astea și ăsta e un câștig. Nu sunt nici pe departe o expertă. Sunt doar cineva care încearcă să lucreze cu persoana dinăuntru, să-și vindece rănile, să-și proceseze și gestioneze traumele. Făcând asta am descoperit că vindecarea nu e un proces linear. E plin de suișuri și coborâșuri, de colțuri și întoarceri bruște, regrese și salturi înainte.
Când sunt în locul cel mai nasol, în zilele alea în care vocea critică e mai puternică, în care durerea e copleșitoare sau în care anxietatea conduce, e o ușurare să citesc poveștile altora sau să îi ascult povestind despre momentele lor cele mai grele și cum au trecut peste ele. Nu poveștile exagerate, de gen ‘You can do it’, pe care ți le vinde ceva companie de tip pyramid scheme, ci poveștile autentice, oneste și pline de suflet, în care oamenii își împărtășesc durerea și își dezvăluie persoana interioară fără bariere, în care nu îți vând vreo soluție sau concept, dar în care povestesc, pur și simplu, experiența lor, în speranța că cineva va câștiga ceva din asta, indiferent ce. Eu sunt foarte norocoasă să am câțiva oameni curajoși în viața mea, care sunt foarte generoși și împărtășesc povești despre călătoriile lor spre vindecare, despre călătoriile lor de viață. Făcând asta, chiar dacă într-un mod indirect, ei mă fac să mă simt văzută, validată și acceptată. Cred că asta încerc să fac și eu cu povestea de astăzi și de aceea am ales să împărtășesc public acest pas din călătoria mea.
Ești vrednic/ă prin simplul fapt că ești, că exiști în acest univers. Meriți iubire, pace și comfort. Tu contezi. Și ești destul. E okay dacă uneori nu simți asta pe deplin, sau poate nu simți asta deloc. E okay. Sentimentele vin și pleacă. E okay dacă uneori nici măcar nu îți aduci aminte asta și durerea sau îndoiala sunt mai puternice. Orice simți e valid. E experiența ta, e adevărul tău. Eu te văd.
Comments
Post a Comment